sâmbătă, 10 noiembrie 2018

SUSPINE GRĂITE - scurtă reflecție pe marginea celei mai mari crize a umanității

După toți anii petrecuți de mine pe pământ și mai ales după cei petrecuți în Biserică, pot spune că sufletul meu e aproape copleșit de o concluzie de dimensiuni inexprimabile: CUMPLITA SINGURĂTATEA LĂUNTRICĂ A OAMENILOR. Cred că am formulat aici, involuntar, chiar cauza  profundă a morții noastre, chiar numele ascuns al ei.

Dumnezeu a pus capăt acestei singurătăți mortale prin Iisus Hristos.

”N-am Om ” spunea paraliticul de la Vitezda. N-avea om care să-l ducă în scăldătoare, după atingerea apei de către Înger. Și când Omul a venit și bolnavul s-a atins de El, n-a mai fost nevoie de scăldătoare.... Cea mai mare durere și criză a mea e să văd creștinul de azi fără Om în lăuntrul său, care să-i scoată sufletul din moartea lui cea de toate zilele, singurătatea interioară... Asta e durerea cea mai copleșitoare pentru mine, că tocmai creștinul, cel botezat, miruns, spovedit și împărtășit, n-are Om în lăuntrul său....

Primele cuvinte ale propovăduirii lui Iisus Hristos sunt : ”Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. De unde sau pe unde s-a apropiat această Împărăție, care cuprinde totul, pe Dumnezeu și Creația Lui în mod deplin? Așa cum tot Iisus răspunde: din și prin lăuntrul vostru, cel gol-goluț, așa cum l-a văzut și descris Adam, după Cădere, când și Dumnezeu și Eva deveniseră doar prezențe exterioare și tot mai îndepărtate....
Pocăința este întoarcerea omului dinspre cele exterioare spre lăuntrul său gol, dinspre lume spre adâncul abisal al inimii, chemând de acolo, din acel întuneric de iad, cu Numele lui Iisus Hristos, Împărăția lui Dumnezeu, prezența Lui în lăuntrul nostru, SINGURUL LEAC PENTRU  INFINITA NOASTRĂ SINGURĂTATE LĂUNTRICĂ, singurătate care, desăvârșindu-se, devine moartea noastră veșnică...

Păcatul nu este decât încercarea omului de a scăpa de acestă singurătate cu orice altceva în afară de Dumnezeu. Acest adevăr adânc este ascuns în Legea lui Dumnezeu, mai ales în porunca ce interzice idolatria, adică ÎNCERCAREA DE A SCĂPA DE SINGURĂTATEA LĂUNTRICĂ cu ALTCEVA DECÂT CU DUMNEZEU ÎNSUȘI. Chiar încercarea de a scăpa de singurătatea lăuntrică prin alt om este idolatrie; și că e așa, se poate vedea limpede din caracterul de slujire și celebrare idolatră pe care îl capătă iubirea dintre oameni, în absența lui Hristos...

Dumnezeu a făcut-o pe Eva ca Adam să nu fie singur. Dar, Adam n-acoperea singurătatea lăuntrică a Evei. Ceva lipsea. Iar, în această absență s-a insinuat șarpele...
Nu ne poate alunga singurătatea lăuntrică decât o dragoste desăvârșită. Dumnezeu ne-a dăruit-o. Se numește Iisus Hristos. Singurătea Evei a fost alungată numai când Dumnezeu s-a făcut Fiul ei...

Fără Hristos în ei oamenii, într-o multitudine de forme, se vor sfâșia și se vor mânca unii pe alții cu ghiarele și colții singurătății lor lăuntrice. Numai când victima acestei disperări interioare va fi Iisus Hristos, când El va fi sfâșiat, mestecat și înghițit de inimă, atunci fiara singurătății lăuntrice va muri, iar noi, în sfârșit, vom începe să trăim.
Dar, ca să-l sfâșiem și să-l mestecăm pe Iisus cu inima și cu toate măruntaiele sufletului și trupului nostru, asta înseamnă Calvar și Cruce. Căci El, sfâșiat de sufletul nostru, îi va smuge ghearele și colții, iar mestecat de inimă, o va zdrobi. De aceea, în Biserica de azi, suntem mulți care sfâșie și mestecă citate despre Hristos, nu pe Hristos însuși. Citatele sunt un fel de gumă de mestecat creștină, a cărei efect este că gura fiarei miroase a respirație de miel. Și la fel tratăm Tainele și cultul.
Asumarea Ortodoxiei, de la rugăciune și până la Sfânta Împărtășanie, ca gumă de mestecat pentru suflet, a cărei molfăire dă o senzație de calm și din care iei doar dulceața și mirosul proaspăt, fabrică singurătăți lăuntrice ortodoxe, adică singurătăți prin care omul se autodevorează lăuntric cu pioșenie, numind aceasta smerenie. Rezultatul e o biserică alcătuită masiv din negustori de gumă de mestecat ortodoxă și consumatori. Toți însă, singurătăți lăuntrice autodevoratoare, o autodevorare cu aspect isihast, de adâncire lăuntrică.

De aceea, bisericile ortodoxe de azi nu reușesc cel mai adesea să creeze o comunitate, ci doar să constituie temporar o masă de singurătăți lăuntrice de rit răsăritean. Căci cea mai mare teamă a creștinului ortodox de azi e să-L abordeze cu tupeu pe Hristos, pe viață și pe moarte, ca femeia samarineancă, care după cinci bărbați era și mai singură lăuntric, dar nu se sfia să-L sfâșie și să-L mestece pe Hristos cu foamea acestei singurătăți... Spre bucuria lui Hristos!

Ortodoxia contemporană îmi pare tot mai lipsită de apetitul pentru Hristos, scădere direct proporțională cu creșterea gradului de ”spiritualizare” a singurătății noastre lăuntrice. Căci în loc să ne vindecăm, ne ”înduhovnicim” boala, așa cum omul din lume, neputând să scape de ea fără Hristos, nu-i rămâne decât să și-o civilizeze.

O cititoare a acestui blogg mi-a spus că sunt un om frământat. M-am gândit la asta și am simțit o dulce bucurie: aceea de a fi frământat de Cel luat din Evanghelie și Potir și sfâșiat și mestecat în rugăciuni, poeme și articole. Căci El mă frământă cu cuvintele Lui, scoțând din mine ”scrâșnirea dinților și întunericul de afară”.... Dacă nu m-ar frământa Evanghelia, n-aș scrie.....

Pentru mine a fi ortodox, înseamnă a fi frământat de Hristos, până dragostea Lui scoate toată moartea din mine. Aș vrea să am curajul de a sta la frământat cât mai mult. Dar, cel mai adesea nu-l am...și creștinismul meu e alcătuit mai ales din ”pauze de frământat”, la care renunț doar pentru că, fără să simt mâna lui Hristos în viața mea, mă apucă panica....

Fără Hristos, n-am Om în mine, Om care să mă zvârle în Cer, umplându-mi lăuntrul cu dragostea lui fără margini, singura iubire pe măsura singurătății noastre lăuntrice....


3 comentarii:

  1. “Fără o Rusie stupidă şi o ortodoxie leneşă nu l-am fi avut pe Lenin.” Soljenitin
    Sa spunem ceva și de situația noastră ?

    RăspundețiȘtergere
  2. "Singurătea Evei a fost alungată numai când Dumnezeu s-a făcut Fiul ei..."
    Problema este ca mentalitatea omului de astazi este avortiva! Sufletul omului il avorteaza pe Hristos folosind chiurete psihologice sau de alta natura, ramanand in final singur... cu placerea lui. Chiar tristetea, uneori bine ascunsa in frunze de smochin, este de preferat.

    Cum sa se intoarca omul la Hristos daca nu stie decat sa-L avorteze? Chiar si in Biserica facem lucrul asta. De aceea "creștinul, cel botezat, miruns, spovedit și împărtășit, n-are Om în lăuntrul său".


    In fata lui Dumnezeu sufletul omului este singur dar asta nu inseamna ca singuratatea psihica, izolarea de ceilalti oameni apropiati lui, il apropie de Dumnezeu. Paradoxal poate fi chiar tocmai intoarcerea spatelui Celui care vrea ca toti sa fim una, in El, desigur.

    RăspundețiȘtergere

spovedania unui orb român

Ce se mai străduiește lumea civilizată să mă facă sănătos! să-mi redea vederea cu  viitorul ei ”luminos”! și așa să mă vindece de t...