joi, 15 noiembrie 2018

în fiecare dimineață

În fiecare dimineață găsesc
viața și moartea
așteptându-mă
în cameră:

viața, în icoană
și moartea,
în oglindă...

miercuri, 14 noiembrie 2018

MAI DE PLÂNS DECÂT TOȚI OAMENII, un cuvânt de post

Nu voi scăpa de păcat și moarte, de robia față de stricăciune, decât numai în Împărăția lui Dumnezeu! Dacă păcatul și fărădelegea mea și moartea tuturor mă dor, atunci voi dori cu sete pentru toți Împărăția lui Dumnezeu, limanul izbăvirii, și despre nimic altceva voi vorbi și voi scrie. Cum spuneau evreii altădată De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!(PS.136, 5) așa și inima creștinului (dacă e inimă creștină nu păgână și idolatră în ambalaj ortodox) suspină negrăit cu dorul Ierusalimului ceresc...

AH, UITATĂ E AZI, LA CREȘTINI, SUSPINAREA DUPĂ ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU ca POCĂINȚĂ! Cu ochii numai în pământ, ca porcul cu râtul numai în troacă, creștinul suspină doar după lături și cotețe bune, după o societate pământească mai cușer din punct de vedere creștin-ortodox! ”Cerul e bun numai în poezie, dar în viață, tovarăși ortodocși, e bine să fim pragmatici! ” Dumnezeule Sfinte, Dumnezeule cel Atotbun, iartă-ne Iisuse, că am înebunit! Cu o nebunie ortodoxă, bineînțeles! Am înebunit dând, cu smerenie și evlavie, Cerul pe pământ!

De această NEBUNIE aș vrea să mă pocăiesc și să mă vindec în acest Post și în viața care mi-a mai rămas de trăit din mila Domnului! De această NEBUNIE aș vrea să scap înainte de a închide ochii: de nebunia de a fi creștin și a trăi pentru cele pământești!

Nădăjduind în Hristos doar pentru viața aceasta sunt mai de plâns decât toți oamenii, așa le scrie Ap. Pavel creștinilor din Corint(1 Cor. 15, 19) Aceasta și este premiza duhovnicească a lepădării de Hristos. Căci fiii acestui veac sunt întotdeauna mai înțelepți și mai pricepuți decât creștinii, în a-și face viața bună și plăcută pe pământ. Pentru că e firesc ca leii să alerge mai ușor și mai repede pe pământ decât porumbeii! De aceea creștinii care doresc o viață bună pe pământ vor fi, inevitabil, fascinați și atrași de realizările fiilor acestui veac! Așa au pățit și evreii în Vechiul Legământ! Și așa inimile creștinilor vor fi furate de duhul acestui veac și puse la picioarele lui Antihrist!

DE RĂTĂCIRE ȘI DE LEPĂDAREA DE CREDINȚĂ NU VOR SCĂPA DECÂT NEBUNII DE CREȘTINI CARE VOR DORI CU SINCERITATE și ÎNCĂPĂȚÂNARE CERUL! Care vor alerga către el ca Lot către vârful muntelui pe care Dumnezeu l-a scăpat de focul Sodomei!

Iar ca să ajungi ACOLO ai nevoie să fii ușor (sărac) cu duhul; să-ți speli aripile, de greutatea inimii, cu lacrimi; să te desprinzi de lume cu grația unei blândeți nepământești; să flămânzești și să însetezi de dreptatea lui Dumnezeu care domnește deplin doar în Cer; să ai o milă care lasă gustul Cerului; să ai o inimă mai ușoară decât aerul; să ai și să dai o pace de Sus, care dă inimii ce o gustă dor de Înălțare; să ai o credință atât de cerească încât lumea să nu te suporte și să te exileze în Cer... Căci ACOLO și NUMAI ACOLO e plata creștinilor, bucuria și veselia lor cele netrecătoare... (conf. MATEI 5; 3-12)

NUMAI CA OAMENI CEREȘTI SUNTEM SAREA PĂMÂNTULUI!(Matei 5,13)

CA ORTODOCȘI PĂMÂNTEȘTI ȘI LUMEȘTI, SUNTEM PRICINA DE HULIRE, BATJOCORIRE și LEPĂDARE a lui HRISTOS de către oamenii acestei lumi!
PRECUM A ARĂTAT ȘI REZULTATUL REFERENDUMULUI din OCTOMBRIE!

Doamne, când voi trăi eu viața pe care mi-ai dat-o din Nașterea de Sus? Când voi chema eu Numele Tău cu această dorire curată a Cerului? Când voi dori eu cu sinceritate cele cu neputință la om, adică tocmai cele pentru care te-ai născut Tu ca om pe pământ ca să mi le dai?

Fără dorirea sinceră și curată a Împărăției Cerurilor sunt mai de plâns decât toți oamenii...

De aceea TE ROG, IISUSE DUMNEZEULE, DĂ-MI LACRIMILE ACESTUI PLÂNS, CA SĂ MĂ POCĂIESC CU ELE,  DE TOT CE SUNT ACUM!  DĂ-MI PLÂNSUL CELUI MAI DE PLÂNS, CA SĂ MĂ SPĂL CU EL DE CEL CE SUNT! Să mă spăl de cel ce-ți batjocorește Evanghelia, Numele și Dragostea, cu doririle sufletului său....

Iartă-mă, Doamne, și mă miluiește, cu ce Ți-am cerut....

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

SUSPINE GRĂITE - scurtă reflecție pe marginea celei mai mari crize a umanității

După toți anii petrecuți de mine pe pământ și mai ales după cei petrecuți în Biserică, pot spune că sufletul meu e aproape copleșit de o concluzie de dimensiuni inexprimabile: CUMPLITA SINGURĂTATEA LĂUNTRICĂ A OAMENILOR. Cred că am formulat aici, involuntar, chiar cauza  profundă a morții noastre, chiar numele ascuns al ei.

Dumnezeu a pus capăt acestei singurătăți mortale prin Iisus Hristos.

”N-am Om ” spunea paraliticul de la Vitezda. N-avea om care să-l ducă în scăldătoare, după atingerea apei de către Înger. Și când Omul a venit și bolnavul s-a atins de El, n-a mai fost nevoie de scăldătoare.... Cea mai mare durere și criză a mea e să văd creștinul de azi fără Om în lăuntrul său, care să-i scoată sufletul din moartea lui cea de toate zilele, singurătatea interioară... Asta e durerea cea mai copleșitoare pentru mine, că tocmai creștinul, cel botezat, miruns, spovedit și împărtășit, n-are Om în lăuntrul său....

Primele cuvinte ale propovăduirii lui Iisus Hristos sunt : ”Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. De unde sau pe unde s-a apropiat această Împărăție, care cuprinde totul, pe Dumnezeu și Creația Lui în mod deplin? Așa cum tot Iisus răspunde: din și prin lăuntrul vostru, cel gol-goluț, așa cum l-a văzut și descris Adam, după Cădere, când și Dumnezeu și Eva deveniseră doar prezențe exterioare și tot mai îndepărtate....
Pocăința este întoarcerea omului dinspre cele exterioare spre lăuntrul său gol, dinspre lume spre adâncul abisal al inimii, chemând de acolo, din acel întuneric de iad, cu Numele lui Iisus Hristos, Împărăția lui Dumnezeu, prezența Lui în lăuntrul nostru, SINGURUL LEAC PENTRU  INFINITA NOASTRĂ SINGURĂTATE LĂUNTRICĂ, singurătate care, desăvârșindu-se, devine moartea noastră veșnică...

Păcatul nu este decât încercarea omului de a scăpa de acestă singurătate cu orice altceva în afară de Dumnezeu. Acest adevăr adânc este ascuns în Legea lui Dumnezeu, mai ales în porunca ce interzice idolatria, adică ÎNCERCAREA DE A SCĂPA DE SINGURĂTATEA LĂUNTRICĂ cu ALTCEVA DECÂT CU DUMNEZEU ÎNSUȘI. Chiar încercarea de a scăpa de singurătatea lăuntrică prin alt om este idolatrie; și că e așa, se poate vedea limpede din caracterul de slujire și celebrare idolatră pe care îl capătă iubirea dintre oameni, în absența lui Hristos...

Dumnezeu a făcut-o pe Eva ca Adam să nu fie singur. Dar, Adam n-acoperea singurătatea lăuntrică a Evei. Ceva lipsea. Iar, în această absență s-a insinuat șarpele...
Nu ne poate alunga singurătatea lăuntrică decât o dragoste desăvârșită. Dumnezeu ne-a dăruit-o. Se numește Iisus Hristos. Singurătea Evei a fost alungată numai când Dumnezeu s-a făcut Fiul ei...

Fără Hristos în ei oamenii, într-o multitudine de forme, se vor sfâșia și se vor mânca unii pe alții cu ghiarele și colții singurătății lor lăuntrice. Numai când victima acestei disperări interioare va fi Iisus Hristos, când El va fi sfâșiat, mestecat și înghițit de inimă, atunci fiara singurătății lăuntrice va muri, iar noi, în sfârșit, vom începe să trăim.
Dar, ca să-l sfâșiem și să-l mestecăm pe Iisus cu inima și cu toate măruntaiele sufletului și trupului nostru, asta înseamnă Calvar și Cruce. Căci El, sfâșiat de sufletul nostru, îi va smuge ghearele și colții, iar mestecat de inimă, o va zdrobi. De aceea, în Biserica de azi, suntem mulți care sfâșie și mestecă citate despre Hristos, nu pe Hristos însuși. Citatele sunt un fel de gumă de mestecat creștină, a cărei efect este că gura fiarei miroase a respirație de miel. Și la fel tratăm Tainele și cultul.
Asumarea Ortodoxiei, de la rugăciune și până la Sfânta Împărtășanie, ca gumă de mestecat pentru suflet, a cărei molfăire dă o senzație de calm și din care iei doar dulceața și mirosul proaspăt, fabrică singurătăți lăuntrice ortodoxe, adică singurătăți prin care omul se autodevorează lăuntric cu pioșenie, numind aceasta smerenie. Rezultatul e o biserică alcătuită masiv din negustori de gumă de mestecat ortodoxă și consumatori. Toți însă, singurătăți lăuntrice autodevoratoare, o autodevorare cu aspect isihast, de adâncire lăuntrică.

De aceea, bisericile ortodoxe de azi nu reușesc cel mai adesea să creeze o comunitate, ci doar să constituie temporar o masă de singurătăți lăuntrice de rit răsăritean. Căci cea mai mare teamă a creștinului ortodox de azi e să-L abordeze cu tupeu pe Hristos, pe viață și pe moarte, ca femeia samarineancă, care după cinci bărbați era și mai singură lăuntric, dar nu se sfia să-L sfâșie și să-L mestece pe Hristos cu foamea acestei singurătăți... Spre bucuria lui Hristos!

Ortodoxia contemporană îmi pare tot mai lipsită de apetitul pentru Hristos, scădere direct proporțională cu creșterea gradului de ”spiritualizare” a singurătății noastre lăuntrice. Căci în loc să ne vindecăm, ne ”înduhovnicim” boala, așa cum omul din lume, neputând să scape de ea fără Hristos, nu-i rămâne decât să și-o civilizeze.

O cititoare a acestui blogg mi-a spus că sunt un om frământat. M-am gândit la asta și am simțit o dulce bucurie: aceea de a fi frământat de Cel luat din Evanghelie și Potir și sfâșiat și mestecat în rugăciuni, poeme și articole. Căci El mă frământă cu cuvintele Lui, scoțând din mine ”scrâșnirea dinților și întunericul de afară”.... Dacă nu m-ar frământa Evanghelia, n-aș scrie.....

Pentru mine a fi ortodox, înseamnă a fi frământat de Hristos, până dragostea Lui scoate toată moartea din mine. Aș vrea să am curajul de a sta la frământat cât mai mult. Dar, cel mai adesea nu-l am...și creștinismul meu e alcătuit mai ales din ”pauze de frământat”, la care renunț doar pentru că, fără să simt mâna lui Hristos în viața mea, mă apucă panica....

Fără Hristos, n-am Om în mine, Om care să mă zvârle în Cer, umplându-mi lăuntrul cu dragostea lui fără margini, singura iubire pe măsura singurătății noastre lăuntrice....


joi, 8 noiembrie 2018

indiciu

Dacă îți auzi pașii
în inimă
înseamnă că ai început
să mergi
spre
Împărăția Cerurilor.

luni, 5 noiembrie 2018

Da!

dreptul la Cer

Toți creștinii au primit de la Hristos dreptul la Cer. Dar, foarte puțini dintre ei și-l exercită.
S-a observat că cel care îl exercită arată, tot mai mult, ca un om bolnav. Pierde pofta de mâncare; apoi, pe cea de somn; pe urmă, toate poftele....

E din ce în ce mai slab și mai adâncit în sine. De fapt, corect spus ar fi: tot mai adâncit dincolo de sine. Așa cum despre un om foarte sociabil s-ar putea spune că e unul foarte adâncit dincoace de sine....

Dacă-ți pui tâmpla pe pieptul creștinului care-și execită dreptul la Cer, poți auzi foarte clar, pașii unui suflet care urcă, alergând, versantul unui munte. Piscul acestui munte se poate vedea în ochii ”bolnavului”: îi arde în iriși strălucirea zăpezilor nepământești care îl acoperă. E febra care, cu cât crește, cu atât omul e mai aproape de însănătoșire...

Cu cât exercitarea dreptului la Cer înaintează, omul simte, vede și aude doar Cerul, și vorbește sau tace numai despre Cer. Oriunde ar privi, orice ar asculta și oricare ar fi subiectul discuției sau al tăcerii. Privindu-i pe oameni, plânge: veșnicia moartă din ei, dreptul lor la Cer neasumat, atârnând în lăuntrul lor precum cadavrul rostului neîmplinit....

Toți creștinii au dreptul la Cer, dar foarte puțini și-l exercită. Căci dreptul la Cer e ca toiagul lui Moise care a înghițit toiegele vrăjitorilor: înghite și el toate celelalte drepturi ale omului de pe pământ, toate drepturile noastre de muritori....
Iar, la urmă, chiar dreptul nostru de a fi muritori, exercitat prin toate drepturile omului....


duminică, 4 noiembrie 2018

spărtura

citim și rămânem goi.
ne rugăm și rămânem goi.
ne împărtășim și rămânem goi.

căci în locul Împărăției
stă lumea

în noi.

în fiecare dimineață

În fiecare dimineață găsesc viața și moartea așteptându-mă în cameră: viața, în icoană și moartea, în oglindă...