joi, 28 iunie 2018

regăsire

în adâncul slăbiciunii mele
Te-am găsit...
și fugind de ea
Te-am părăsit...

și-am gustat puterea!
am trăit minunea!
dar, n-au nimic
din dulcea duioșie
ce o avea,
cu Tine,
slăbiciunea...

sunt tot mai păcătos
și-s tot mai mari
căderile ce izvorăsc din mine....
dar
pe-acest drum
spre-adâncul neputinței
orice cădere
e

un pas

spre Tine...

Imagini pentru copii care invata sa mearga

miercuri, 27 iunie 2018

șoaptele crucii

sunt prea slab ca să beau
sunt prea slab ca să mint
sunt prea slab ca să mă mânii...
Păcatul presupune o putere
pe care
răstigniții nu o
mai au...

luni, 25 iunie 2018

nebunie? da. dar, a cui?

Rari, foarte rari sunt, nu oamenii în genere, ci creștinii care să nu se revolte împotriva neputinței, care să nu ceară de la Hristos, în primul rând, izbăvirea din neputințele lor...
Acesta e însă creștinismul celor mândri. L-am practicat și eu cu fervoare și, am ajuns să cred, că mântuirea de neputințe NU ÎMI MÂNTUIEȘTE SUFLETUL, CI EU-L! Îmi mântuiește eu-l de neputințele lui de a fi un eu creștin! Îmi mântuiește sinele de neputințele lui de a se ruga, de a face fapte bune, de a se purta evanghelic, etc.!...
În loc de lepădare de sine am ajuns la un sine ortodox.... Și sufletul meu se zbate în acest sine ortodox ca o pasăre într-o colivie în formă de biserică.......
Mândria nu suportă neputința... Iar neputința are două uși: una în sus și alta, în jos; pe una te ridici din neputință, pe cealaltă te adâncești în ea...
Sunt un olog căruia, într-o zi, Iisus i-a spus și lui: Ridică-te și umblă. Și așa am făcut: m-am ridicat și am început să umblu.... Devenind, cu timpul, tot mai preocupat și mai fascinat de umblarea mea în Hristos... Și ca un semn și mai vădit al direcției greșite în care pornisem, am trecut repede de la preocuparea pentru umblarea mea, la ”grija” pentru umblarea celorlalți....
Acum sunt un paralitic care nu mai vrea să se ridice și să umble, ci doar ca Hristos să stea lângă el și să-i vorbească...
Pentru că doar privindu-L și ascultându-L pe El, simt că mă ridic și plec, nu din patul meu de paralitic, ci din mine însumi...
El nu a greșit, nici nu m-a ispitit, redându-mi capacitatea de a umbla. Nu.
Greșită a fost direcția în care am pornit: spre ieșirea de sus din neputință, spre ușa mândriei....
Ieșirea de jos, nu te scoate din neputință, ci te adâncește în ea.
Dar, urmându-L pe Hristos în adâncul neputinței, ieși din tine....
Pe când, după experiența mea, ori de câte ori m-a scos Hristos din neputință, m-am întors, ”precum câinele la vărsătura lui”, la mine însumi...

duminică, 24 iunie 2018

cu pașii Tăi

când simt că m-am rătăcit de Tine
caut un loc liniștit
și îmi ascult
bătăile inimii...
până aud
cum picură în mine
mila Ta...

căci nu pot regăsi Calea
decât cu
pașii
Tăi....


Ispita

cred că ispita fundamentală
a vremii noastre
este aceea de a disprețui,
în numele Ortodoxiei Sfinților,
Ortodoxia Cățeilor:
credința celor care se satură și ei
de mântuire
cu firimiturile căzute
sub mesele
Sfinților....


harta inimii

Numele Împărăției? Împăcare...
Căci se întinde dincolo
de iertare...


”Azi accentul cade nu pe nevoință, ci pe neputință” un articol fundamental pentru vremea noastră al Păr. Constantin Sturzu

Creştinii din vechime primeau uneori doar un cuvânt duhovnicesc, dar îl puneau în lucrare o viaţă întreagă. În alte dăţi, nici măcar nu aveau nevoie de un cuvânt, precum fratele din Pateric ce-i spune Sfântului Antonie cel Mare: „Destul îmi este să te văd, Părinte”. După două mii de ani de creştinism, numai cine nu vrea nu are acces la cuvintele mântuitoare ale Sfintei Scripturi şi ale altor scrieri inspirate de Duhul Sfânt. Creştinul de azi citeşte, ascultă predici, merge la conferinţe sau le ascultă înregistrate, urmăreşte emisiuni ziditoare, participă la cateheze, la seminarii sau ateliere de formare duhovnicească. Paradoxal sau nu, el are mult mai multe cunoştinţe decât cei de odinioară, dar pune în practică mult mai puţin decât aceia. Preferăm să cunoaştem nevoinţele altora, am citi sau asculta vorbindu-se despre ele zile întregi, decât să ţinem o singură zi de post aspru. Să fie prea multa ştiinţă motivul slăbirii lucrării ascetice de azi?
O analiză comparativă a vieţii duhovniceşti de ieri şi de azi găsim la Părintele Arhimandrit Ioan Krestiankin (1910-2006), unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici din Rusia pravoslavnică. În volumul de predici „Astăzi este începutul mântuirii noastre”, publicat de Editura Doxologia la începutul acestui an, autorul constată că, din pricina unei mentalităţi tributare duhului lumesc, căutător de plăcere şi confort, crucea „este respinsă ca o povară imposibilă” (p. 109). Creştinul vrea să fie parte din Trupul Bisericii, dar nu este dispus să facă pentru aceasta sacrificiul lepădării de sine. Atunci duce lucrurile în sfera formalismului şi a ritualului sec, iniţiind „joaca de-a viaţa duhovnicească” care începe „să inunde lumea cu o pseudo-spiritualitate” (p. 109). Această cale este, evident, pierzătoare de suflet.
Însă mai este posibilă şi o altă abordare în acest context. Ea presupune să avem onestitatea de a constata că nu împlinim exigenţele Evangheliei şi că nu punem în practică ceea ce mărturisim cu gura. Adică să încetăm a ne mai amăgi că „suntem ok” şi să ne facem o radiografie necruţătoare, punând degetul conştiinţei pe toată rana cea ascunsă. Pentru că, subliniază Părintele Ioan Krestiankin, viaţa duhovnicească autentică constă în „profunzimea smereniei” (p. 110). Or, începutul smereniei este conştiinţa păcătoşeniei şi a unei slăbiciuni ontologice a făpturii noastre (v. Romani 7, 14-25). A ajunge la această conştiinţă după modelul marilor asceţi ai Bisericii pare a nu mai fi posibil. Părintele Krestiankin, om care a pătimit mult în timpul regimului sovietic, un nevoitor care a primit numeroase harisme, vine cu o constatare descurajatoare la prima lectură: „experienţa duhovniciei Părinţilor din vechime şi chiar a celor din vremuri mai apropiate nu poate fi transpusă în vremurile actuale”(pp. 110-111). Şi atunci, ce mai poate face creştinul de azi? E condamnat el la pierzanie doar pentru că a prins „zilele din urmă”(II Timotei 3, 1)?
Optimismul soteriologic al Părintelui Krestiankin se vădeşte însă în rândurile următoare: „Părinţii din vechime au ajuns la acest adevăr (că avem o singură nădejde, pe Dumnezeu!, n.m.) graţie nevoinţelor lor măreţe. Ei îşi asumau în mod conştient greutatea şi amărăciunea nevoinţelor bolilor şi a lepădării de sine. În vremurile noastre, acest adevăr ne este dat de Dumnezeu fără aportul nostru, ni se dă limpede, în mod vădit. Duhovnicilor şi fiilor duhovniceşti nu le rămâne decât să înţeleagă că puterea lor nu stă în nevoinţe, nici în gradul de instruire, ci în neputinţă, care trebuie folosită ca mijloc de mântuire, care trebuie acceptată, îndrăgită şi adusă conştient la picioarele lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să înceapă a lucra harul şi puterea lui Dumnezeu şi să ia chip în noi Hristos” (p. 111). Aşadar, nevoinţele nu sunt menite decât a ne ajuta să deprindem smerenia, al cărei început este conştiinţa unei neputinţe totale, ontologice, a acceptării depline a adevărului rostit de Mântuitorul: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Acesta este primul rost al ascezei, a înţelege că nu te poţi baza deloc pe tine, ci doar pe Dumnezeu. Spre exemplu, atunci când ţii post negru, sesizezi cât de fragilă este condiţia trupului tău şi cât de mare este dependenţa de materie. Realizezi pe viu, nu teoretic, că fără mila şi harul lui Dumnezeu, nimic nu e posibil. Cu alte cuvinte, o astfel de nevoinţă te smereşte. Nici postul, nici alte nevoinţe nu urmăresc performanţe spirituale, ci apropierea de Dumnezeu prin lepădarea sinelui propriu.
Principiul paulin: „mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 10), poate fi aplicat şi astăzi, după modelul Părintelui Krestiankin. Îmi constat neputinţele şi fac din ele mijloc de dobândire a mântuirii prin cei trei paşi. 1) Le accept ca fiindu-mi proprii, după cuvântul psalmistului: „păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmi 50, 4). 2) Le „îndrăgesc” - sau „nu deznădăjduiesc”, după cuvântul primit de Sfântul Siluan -,  nu în sensul că iubesc să păcătuiesc, ci în sensul că îndrăgesc faptul că toate aceste slăbiciuni ale mele le pot întoarce în folosul meu spre a dobândi o îndreptare precum cea a vameşului (cf. Luca 18, 10-14). 3) Le „aduc conştient la picioarele lui Dumnezeu”, pentru că astfel se produce acea deşertare de sine şi dau voie harului dumnezeiesc să intre în inima mea şi să lucreze spre mântuirea mea, dându-mi puterea de a mă desprinde de păcat şi de a putea împlini poruncile. Chiar dacă accentul cade azi nu pe nevoinţă, ci direct pe asumarea smerită a neputinţei totale, „scopul rămâne neschimbat” (p. 106), anume cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoscându-L pe această cale şi înţelegându-mi corect condiţia mea în lume, voi putea primi apoi însufleţire de Sus şi putere de a mă face părtaş chiar şi la nevoinţele asceţilor de odinioară.(https://doxologia.ro/azi-accentul-cade-nu-pe-nevointa-ci-pe-neputinta)

sâmbătă, 23 iunie 2018

marea schimbare

revoluția din 89
a scos lanțurile românilor
de la mâini și picioare

și

ni le-a legat
de creier
și sex....


scrisoare către Moș Gheorghe

Clopotnița în care ai locuit
este locomotiva orașului...
de când ai coborât din ea
și ai plecat pe jos în Cer
a rămas încremenită
între timp și veșnicie
devenind
o piesă de muzeu. Și noi
asemenea ei. 
Căci de atunci
trăim Ortodoxia
tot mai mult ca niște custozi de muzeu
sau figuri de ceară
și tot mai puțin ca niște
copii vii ai lui Dumnezeu....

De aceea Moș Gheorghe azi
făcând procesiune cu moaștele tale
încercăm să plecăm din starea de
figuri de ceară ale Ortodoxiei
la cea de oameni vii
iar pentru asta
avem nevoie
de tine:

să te întorci în clopotniță
și s-o faci cu rugăciunea ta
să pornească și să tragă
iarăși
orașul nostru în Cer.....

vineri, 22 iunie 2018

invitație la lectură

Crucea
este Podul lăuntric
pe care
suferința l-a ridicat
între plăcere
și
Bucurie....

când deschid și încep
să citesc Psaltirea
parcă Cineva începe să calce pe
acest Pod

cu inima mea....

lumini

creștinul
e un om
care trăiește
în lumina Învierii
așa cum oamenii acestei lumi
trăiesc
în
lumina zilei...

joi, 21 iunie 2018

Casa de Nebuni

Biserica e o Casă de Nebuni
pentru cei  care și-au pierdut  mințile
în Dumnezeu;

ei sunt pictați pe ziduri
și în surâsul  lor
se găsește
singura dimineață adevărată
de pe pământ...

dar dacă
în această Casă vă veți întâlni
cu unul ca mine,
un om în toate mințile,
nu vă lăsați
înșelați: chiar dacă
știu multe și vorbesc frumos despre acest loc
chiar dacă mă rog
mă spovedesc și mă împărtășesc

sunt totuși
doar un simplu
vizitator...

adevărații ghizi
ai acestui loc
sunt doar cei care
îți pot arăta
cum să-ți
pierzi mințile
în
Dumnezeu...

sinucigașii


L-au răstignit ca să-l facă să tacă.
Și când El a tăcut
ei au
murit.


miercuri, 20 iunie 2018

două citate din Părintele Schmemann

Chemarea Bisericii nu este să rezolve deșertăciunea ideologică și tumultul lumii, ci chemarea Bisericii în lume este darul Cerului, care este și izvorul slujirii ei.

Împărăția lui Dumnezeu, deplasată după sfârșitul lumii în depărtările tainice și nepătrunse ale timpului, a încetat să fie simțită de creștini ca ceva așteptat, ceva dorit, ca împlinire plină de bucurie a tuturor nădejdilor, a tuturor dorințelor, a vieții înseși, a tot ceea ce Biserica primară punea în cuvintele Domnului: ”să vină Împărăția Ta...”. Este caracterisitic că în cursurile noastre de teologie dogmatică, care nu pot trece sub tăcere învățătura primară a Bisericii, se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu cu zgârcenie, cu nepăsare și plictiseală. Împărăția este accentuată în eschatologie, în învățătura despre ”soarta finală a lumii și a omului” - transpusă în învățătura ”despre Dumnezeu ca Judecător și Răsplătitor”. În ce privește evlavia, adică trăirea personală a credincioșilor în parte, și aici eschatologia s-a îngustat până la individualismul extrem, până la soarta personală ”de după moarte”. În același timp, ”lumea aceasta” - despre care Apostolul Pavel scria ”chipul ei trece” și care pentru Biserica primară a fost ”transparent” - a căpătat din nou stabilitatea și independența sa față de Împărăție.

căință

îmi pare rău 
de tot ce știu 
despre lume
și 
de tot ce nu știu 
despre
Împărăția Cerurilor....

miercuri, 13 iunie 2018

Mâna lui Dumnezeu

în dimineața aceasta scriu fără nici un gând
cuvintele sunt doar pașii sufletului pe
liniștea luminoasă a vieții

până încep să mă scufund
în înțelesul unui cuvânt
să alunec
sub viață
și brusc

Numele lui Iisus
îmi prinde mintea
cu inima

cutremurându-mi întreaga ființă și
făcându-mă
să înțeleg

rostul inimii
și al bătăilor sale

că e

mâna cu care Dumnezeu
ne caută neîncetat
sufletul

să-l prindă și să-l oprească
din

cădere....


sâmbătă, 9 iunie 2018

rouă pe suflet

Dumnezeu ne-a făgăduit o inimă nouă
Și inima aceasta este IISUS. E o inimă plină de Dumnezeu. E Dumnezeu făcut inimă de om.
N-o poți avea însă fără să renunți la inima ta; inima plină de tine; inima în care tu ești dumnezeu; inima care se umple de tine până se împietrește de tot, inima prin care vine iadul în lume și tu te duci în iad....
Când IISUS bate în tine, viața se umple de dragoste. Atât de mult că nu se mai poate face diferența între viața ta și iubirea Lui. Când IISUS bate prima oară în tine îți rănește viața; apoi, bătând, lărgește această rana până se poate revărsa prin ea toată iubirea Creatorului pentru zidirea Sa...
IISUS este inima din care iese numai iubire.

Isihasmul e exercițiul de a trăi cu IISUS ca inimă nouă, exercițiul de după transplantul făcut prin Botez, efortul de naturalizare a inimii transplantate. Cine crede, pune această inimă nouă în mișcare prin rugăciune, iar inima cea nouă bătând, produce fapte în care Cerul se arată pe pământ...
IISUS este inima veșniciei.

De câte ori deschid Evanghelia, vin zorii.... Și iată, în cuvintele de mai sus, cele câteva boabe de rouă pe care le-au lăsat acești zori pe sufletul meu păcătos... 
Inima mea cea nouă vi le dăruiește.


joi, 7 iunie 2018

despre Drepturile Omului

pentru creștini
Drepturile Omului
sunt
drepturile lui Hristos...

pentru că
doar El
e Om...

rostul bisericii

rostul bisericii nu e ca
oamenii
să se simtă bine
în ea,

ci ca
Hristos
să Se simtă bine

în oameni...

adresa

ca să ajungi în Împărăția Cerurilor
trebuie să o iei pe calea
liniștii

și să
mergi pe ea
până
devii 
liniște.....

atunci
ai ajuns....

miercuri, 6 iunie 2018

o nouă zi

în fiecare dimineață mă trezesc mahmur
de mine și de toată viața mea
dar când mă scol și mă închin în fața Crucii
parcă i-aș da nădejdii mele o cafea

și sufletul se dezmorțește în mormântul
acesta ambulant ce-i trupul meu
și pune iarăși mâna amorțită pe lopată
și-ncepe iar să-și sape drum
spre Dumnezeu...

marea pălăvrăgeală

în această lume sufletele putrezesc în aer
și se descompun într-o mare pălăvrăgeală
în timp ce Hristos așteaptă în adâncul inimii
ca să le scoată din această farsă infernală...

dar marea pălăvrăgeală a intrat în biserici
și din biserici în inimi prigonind căința
o persecuție a Duhului se aude în predici
căci pe amvoane-i răstignită pocăința.....

marți, 5 iunie 2018

Moartea la biserică

Am văzut Moartea venind la biserică...
și nimeni nu se închina,
nu se ruga și nu propovăduia Ortodoxia,
mai cucernic, zelos
și-ascetic
ca ea....

Dar,
și
prin toate-acestea,

omora....

sâmbătă, 2 iunie 2018

nu contează

și cel mai liber om al acestei lumi
e un sclav desăvârșit
față de ultimul rob
al Împărăției lui Dumnezeu....

pentru că e liber
în împărăția morții....

pe când
cel mai mic dintre cetățenii Împărăției Cerurilor
este un rob
al vieții...

nu contează cum ești
ci
al cui ești
căci
lumea căreia aparții
crește în tine....

”vei pune numele lui Iisus
căci El va mântui
pe poporul Său
de păcatele lor...”

”al Tău sunt Doamne
mântuiește-mă....”


vineri, 1 iunie 2018

lapte cald

în fiecare dimineață
mă trezesc pașii Tăi
pe care-i aud apropiindu-se
din adâncul meu

când vii să-mi aduci
viața
ca un blid cu lapte cald
lăsat lângă
inimă...

apoi îmi aud
inima lipăind
cu Numele Tău

din blidul zilei

toată
lumina ei....

mahmureală

mi-e frig de mine, Doamne
și mi-e rău
și-atârn pe cruce ca ieșit
din rost
n-ai vrea să mă mai ții puțin de frunte
ca să vomit din suflet
tot ce-am fost?

când Tu mă-atingi se luminează
viața mea....
și moartea-ncepe să miroase
a cafea....

de la zori înapoi spre lumină

un om este întotdeauna infinit mai
mult decât tot ce poate
face...

dar din pricina Căderii
oamenii trăiesc ceea ce
pot face
nu ceea ce pot
fi....

toți sfinții pe care i-am întânit
erau oameni care știau
să fie

pe când
noi ceilalți
suntem doar oameni
care știu să
facă ceva...

viața ca o iertare

am nevoie de iertare mai mult decât
de pâine
pot renunța la pâine dar nu la iertare
pot trăi înfometat dar nu neiertat
în fiecare dimineață mă trezesc pentru
iertare
nu pentru pâine
și fără iertare pâinea
îmi hrănește doar
spaimele....

viața mea tremură după iertare
ca mâinile alcoolicilor înainte
de primul pahar....

șase zile lucrez pentru
iertarea de duminică
o duminică din care gust puțin
de fiecare dată când
sunt iertat...

chem Numele lui Iisus
pentru că e numele iertării
și o fac neîncetat
numai pentru că altfel
îmi rămâne
viața în gât...

și merg la biserică
doar pentru că e plină
de tâlhari răstigniți
care
așteptându-și pe cruci iertarea

redevin
copii...

spovedania unui orb român

Ce se mai străduiește lumea civilizată să mă facă sănătos! să-mi redea vederea cu  viitorul ei ”luminos”! și așa să mă vindece de t...