marți, 5 decembrie 2017

Domnului Dan Puric, cu dragoste....

în ”epoca de aur” a comunismului
UMORUL
a fost cel mai adesea
sosul picant
care a făcut să alunece mai ușor pe gât
și
cu un oarecare gust de ”viață”
rahatul duplicității....

sau
ceea ce îl făcea pe român
să se simtă curajos
fără să fie...

de aceea Hristos
n-a râs niciodată
decât

în filmele neoprotestante...


6 comentarii:

  1. în replică la ce este această poezioară ?

    fără a cunoaște contextul s-ar putea totuși spune că umorul (cel cuminte și frumos) este parte integrată a ființei românești, în special hazul de necaz.
    În viață avem nevoie și de ceva veselie ca să nu cădem în deznădejde mai ales că nu toți suntem pe aceeași treaptă duhovnică.
    Îmi place citatul acesta din Sfântul Serafim de Sarov:
    „Veselia nu este un păcat, maică. A spune un cuvânt bun, prietenos sau plin de veselie, aşa încât toată lumea să se simtă în bună dispoziţie în prezenţa lui Dumnezeu e un lucru plăcut şi dorit de Dumnezeu“

    Sunt curios ce a spus domnul Dan Puric.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. D-nul Puric vorbește adeseori despre umor ca formă de rezistență morală în comunism, socotindu-l, alături de credință, unul din pilonii acestei rezistențe românești. Gustul rămas după exemplificările dumisale din acest umor de rezistență,deși foarte hazoase, mi-au lăsat un gust neplăcut în duh... Un gust care m-a contrariat! Și care, astfel, mi-a răscolit memoria și mi-a adus aminte de de ceea ce am scris în textul de pe blogg ....

      Ștergere
    2. Recunosc că nu prea am ascultat pe domnul Puric cu excepția a unul sau două monoloage.

      Întru totul de acord, umorul nu poate și nu trebuie să fie pus pe aceeași treaptă cu credința, cu setea de Dumnezeu.
      Eu percep umorul ca fiind doar o unealtă care ajută omului în anumite ocazii să intre într-o stare sufletească favorabilă comunicării cu Dumnezeu.
      Observ că în perioada comunistă s-a încercat scoaterea Lui Dumnezeu din mintea omului și s-a plusat pe orice altceva, știință, cultură așa zis românească dar searbădă fără Dumnezeu, umor care pornea de la ceva fin, de la haz de necaz dar care ajungea de destule ori să se transforme în bășcălie și hohoteală.

      Astăzi însă mi se pare că avem prea puțină credință și prea puțin din umorul acela frumos.

      Ștergere
  2. Bine este ca fiecare lucru să fie așezat la locul lui și să aibe măsura lui. Si aici ne putem referi și la umor. Umorul e în legătură cu finețea. Cel de calitate este cel care este subțire, produce o mișcare a duhului. Celălalt tip, mai grosolan, este cel care gâdilă patimile.

    Se întâmplă ca omul să plece de la un umor fin, de calitate, care, cel mai adesea, determină un zâmbet interior ce se reflectă pe faţă și să ajungă, fără să-și dea prea bine seama, cum și când, la o hlizeală în toată regula. Asta, în cele din urmă, lasă un gust amar. Lasă o mustrare de conștiință pe care doar pocăința o mai spală. Pilonul care ți se părea că te susține, umorul, se topește ca ceara fără să lumineze prea mult. Si atunci rămâne să te susțină doar pilonul de piatră, pilonul cel adevărat, care este credința.

    Domnul Dan Puric are meritul de a fi înțeles că umorul e acel lubrefiant care te ajuta să înghiți, să primești și o mărturie bună despre neam, despre credință, numai ca asimilarea acesteia nu poate fi de durată; omul întorcându-se tot la ale sale. Umorul, prin urmare, nu-l ajută pe om, de cele mai multe ori, să se salveze, ci doar să se mențină pe o linie de plutire. Omul pare mai curajos în viață, dar până la urmă nu este...

    Domnul Dan Puric, așa cum a spus, matură calea până la biserică. Mai problematic îmi pare însă cine mai merge pe calea măturată de d-l Dan Puric și cine te întâmpină în pragul bisericii - altfel osteneala dumnealui nădăjduim să nu fie chiar degeaba.

    Este, într-adevăr, în ADN-ul duhovnicesc al neamului românesc să se facă haz de necaz. Pe vremea comunismului chiar se glumea mai mult și bancurile erau mai de calitate. Umorul se năștea din necaz, într-adevăr. Astăzi necazul neamului românesc nu mai naște umor. Domnul Dan Puric a rămas un fel de ultimul Mohican al umorului de altădată. Astăzi românul nu mai conștientizează cât de mare e necazul în care se află, sau adoptă metode care nu-i sunt specifice de a rezista, cel puțin pe orizontala vieții. Se blegește. Si D-l Dan Puric încearcă, prin umor, să-i facă un "masaj cardiac" românului nostru. Si, deși e nevoie de scuturări mai puternice, scuturări ale conștiinței, scuturări din viața fără de Viață, nu e nevoie să se depășească limita umorului fin și să se spună și glume mai deocheate. Așa se strică totul.

    Dacă iubești pe cineva atunci îi spui și ce nu merge, nu îl lași ca pe un saltimbanc să-și facă numărul cu Fram, ursul polar, după care el se întoarce la tristețea lui de acasă și tu la a ta. De aceea, pentru ca domnul Dan Puric este al nostru, este dintre noi, cu durere și dragoste glăsuim pentru omul contemporan.

    RăspundețiȘtergere
  3. E loc pentru toată lumea : intre Dan Puric si H R Patapievici , intre parintele Stăniloaie si parintele Scrima , intre un " simplu" preot de tara si un "celebru " preot conferențiar , fiecare își găsește locul dupa puterea de înțelegere si discernământ .
    Cred ca este un principiu valabil si pentru Poziționarea intre afirmațiile : ora de religie pregătește copiii pentru a fi buni cetățeni si ora de religie le deschide copiilor calea spre Împărăție , tărâmul Ființării Dumnezeiești .

    RăspundețiȘtergere
  4. "Când însă povăţuieşte şi sfătuieşte, face aceasta plângând şi atrage iubirea şi respectul ascultătorilor. Se asigură că niciodată nu a râs, dar ochii lui veşnic lăcrimează. Braţele şi mâinile lui sunt foarte frumoase. Este foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume."

    https://www.crestinortodox.ro/religie/scrisoarea-raport-lui-publius-sentulus-catre-imparatul-roman-tiberius-118399.html

    "Lumina revărsată de faţa lui, este ca lumina soarelui, aşa încît este cu neputinţă a o privi cineva mai îndelung. Inspiră teamă acea lucire. Cînd, însă, povăţuieşte şi sfătuieşte, face aceasta plîngînd şi atrage iubirea şi respectul ascultătorilor. Se spune că niciodată nu a rîs, dar ochii lui veşnic lăcrimează."

    https://moldovacrestina.md/raportul-proconsulului-publius-lentulus-catre-imparatul-roman-tiberiu-despre-isus-hristos/

    “Guvernatorul din Iudeea, Publius Lentulus, catre Cezarul Roman“
    “Am inteles, Cezare, ca ai dorit sa stii despre barbatul plin de virtute, cu numele Iisus Hristos. Este de statura mijlocie, fata lui e plina de bunatate si tradeaza o demnitate inaltatoare; astfel, privind la El te cuprind fara sa vrei simtaminte de teama, dar si de iubire. Parul lui pana la urechi are culoarea nucilor mai coapte si de acolo pana la umeri este de culoare deschisa, blonda, stralucitoare. Il poarta dupa datina nazarinenilor, cu carare la mijloc. Frunte neteda, fata fara incretituri si pete, barba de culoarea parului capului, creata dar nu prea lunga si impartita la mijloc. Privirea este serioasa si are puterea razelor soarelui. Nimeni nu-L poate privi drept in ochi. Daca mustra, inspira frica, iar imediat ce a mustrat plange. Desi e strict e si amical. Se zice ca nimeni nu L-a vazut razand vreodata, adeseori insa plange. Mainile si bratele sunt frumoase. Toti afla petrecere frumoasa cu el si interesanta. Rar il vezi in public, dar daca Se prezinta undeva, Se arata foarte modest. Are o tinuta foarte frumoasa si maiestoasa. Mama Sa este cea mai frumoasa femeie din acele parti. Desi n-a studiat niciodata, cu toate acestea cunoaste toate stiintele. El umbla descult si fara acoperamant pe cap. Multi rad daca-L vad in departare, dar indata ce vin in apropierea Lui tremura si totodata il admira. Se zice ca in aceste parti nu s-a vazut niciodata un asemenea barbat. El niciodata nu este multumit ci cauta sa indestuleze pe fiecare.”
    Ierusalim, ziua a saptea, luna unsprezece. Publius Lentulus, Guvernator al Iudeii." ("Ucigasa cetate - Din invataturile Parintelui Arsenie Boca")

    RăspundețiȘtergere

strigăt către Milă

Doooaamneeee!!! Nuuuu măăăăă nădăjduiesc: în scrierile mele în metaniile rugăciunile și faptele mele! ci că așa cum Te-ai milostivit ...