miercuri, 13 septembrie 2017

”S-A SFÂRȘIT!”

Crucea este locul unde
ia sfârșit
uciderea iubirii
în inimile noastre...

este locul unde viața omului încetează
să mai fie
o crimă...
încetează să mai lovească
și să mai jefuiască
viețile celorlalți....

cum să nu iubești Crucea?
cum să nu o săruți
înainte
de-a-ți săruta
aproapele?

căci numai Sângele ei
poate șterge
de pe buzele inimii tale
sărutul lui Iuda...

și doar iertarea ei
îți poate
învia iubirea...



cultura lui Iuda

cultura morții e cultura lui Iuda
căci oricine Îl respinge pe Iisus
se sinucide

tot ce e viu în viața noastră
pleacă odată cu El...

viața din care a fost izgonit Iisus
rămâne un ritual al sinuciderii
iar lumea
un târg de ștreanguri
pentru toate buzunarele....

oriunde privești vezi
doar trupuri de spânzurați
ce se zbat
cu sufletele gâtuite
de cultura lui Iuda,
bătrânul ucenic al diavolului,
care-n timp ce-i sugrumă
le șoptește la ureche
că nu înebunesc și nu mor ca niște idioți
pentru că și-au vândut Viața

ci că
dansează, își construiesc o carieră sau iubesc
cu tot mai multă
pasiune!!...
..................................

apoi peste toate se lasă liniștea cenușie
a secularizării
rigor mortis
pacea unei lumi care și-a dat Duhul
și-al cărui trup mort atârnă în Univers

corect politic...


pe contrasens

Iisus e singurul care
merge în Sus

în timp ce noi toți
mergem în jos...

la fel și
iubirea Lui
față de
iubirile noastre...

circulăm pe contrasens
și e o chestiune de timp
până când
VEȘNICIA,

autobuzul în care trebuia să ne urcăm cu toții
ca să vizităm Fericirea,

se va ciocni de viețile noastre
și ne va face praf și pulbere
odată cu ele...




luni, 11 septembrie 2017

rugăciunea copilului din mine

Sfinte Gheorghe, te rog,
dă-te puțin jos de pe cal
ca să ajung la tine!

Că m-am săturat,
când mă închin,
să tot pup

balaurul....


duminică, 10 septembrie 2017

înviere sau nimic

când eram copil
colonia de muncă în care trăiam
era un amestec de barăci de lemn
putrezit
și clădiri de beton netencuite
neterminate
cu aspect penitenciar

un amestec de ruine
vechi și noi....

dar oamenii mai păstrau lumea vie a satului
în adâncul inimilor,
așa cum țineau bunicii mei
hainele de duminică și lada de zestre
în odaia ”bună”
din adâncul
casei...

acum orașul arată ca lada de zestre a civilizației
iar ruinile
pline de mizerie și putreziciune
s-au mutat și prosperă
în adâncul oamenilor....

.........................

cine în afară de Iisus
ar putea face curățenie în noi?

cine în afară de Iisus ar putea
să șteargă inscripția obscenă
pe care o lasă trecerea noastră prin lume
graffittiul porcos caligrafiat în genă
și în mentalul colectiv
cu gândurile și faptele noastre?

ce copil ar putea să intre în lăuntrul nostru
în ”tunelul groazei”
fără Iisus?

nici măcar copilul
care am fost...
nici măcar copilul obișnuit să-și găsească Raiul
printre barăci de carton putrezit
și cazărmi de muncitori
netencuite și mirosind
ca un closet al istoriei....

comunismul de azi
nu le mai ia țăranilor pământul
ci sufletul...

lada de zestre a civilizației de azi
e sicriul umanității...

și cine în afară de Iisus
se descurcă cu așa ceva?

aici nu mai e vorba de nici o reformă
de nici un proiect
de nici o idee...
aici e înviere
sau nimic...


poetul

poetul e un nerușinat
care expune
și disecă în public
cadavrul moral
al propriei
inimi...

și-apoi urlă
ca un descreierat
că viața noastră bună ar fi

cauza morții....


Al doilea strigăt

Mi-amintesc o povestioară din Pateric.
Un episcop merge în Pustie ca să se întrețină cu un mare Avva.
Ajunge la chilia acestuia și Avva refuză să-l primească. Intrigați, ucenicii bătrânului nevoitor îl întreabă de ce nu l-a primit. Avva le răspunde că episcopul venise să discute despre Scripturi, iar el nu se pricepe la discuții înalte. În schimb, ar fi stat de vorbă zile întregi dacă episcopul ar fi vrut să discute despre patimi și lucrarea lor.....
Am citit această povestioară demult, într-o vreme când iubeam teribil ”discuțiile înalte” din Scripturi. A fost ca o palmă peste obrazul sufletului. Și deși m-a trezit, n-am putut rămâne așa, decât o clipă; apoi, am adormit iar, alunecând înapoi în lumea viselor înalte, din Scripturi....
Dar, sunetul și arsura palmei au rămas. Resimt ecoul acestei lovituri, după fiecare articol și poezie pe care o scriu. Mai ales după cele mai ”reușite„ și lăudate.
Cred, simt, știu: că un om strigă după Mântuitorul Hristos și strigătul lui e real, adevărat, în măsura în care se simte și se vede scufundându-se în Marea Patimilor, adică ”lumea” așa cum o definește Sf. Isaac Sirul. Cu cât un suflet se vede mai clar pe sine, cu atât strigă mai tare la Domnul Iisus să-l salveze!
Știu că sunt suflete nobile, care merg spre Cer, atrase de frumusețea Domnului. Dar, nu e cazul meu; eu am venit la Hristos, din spaima de moartea veșnică, pe care am simțit-o din fragedă copilărie. În colonia de muncă în care am copilărit, demonii erau o prezență familiară... 
Sunt și acum. Dar nu mai vin cu înfricoșări, ci cu plăceri și demierdări, care amorțesc sufletul... Baza acestei sedări e trufia....
Iar în această situație, trebuie nevoință, zbatere, luptă: trebuie să te scuturi din somnul inimii, să-și dai palme, să te tragi de urechi, să urli, CHIAR DACĂ EVLAVIA TA ÎȚI SPUNE CĂ TOTUL E, DACĂ NU BINE, CEL PUȚIN BINIȘOR!
La început, strigi după Hristos din iad. Pe urmă, din FALSUL tău mic RAI ”creștin”, de aici, de pe pământ....
Primul strigăt vine din apariția Mântuitorului pe Marea furtunoasă a Patimilor.
Al doilea, din amintirea faptului, că Marea aceasta călduță și liniștită, cu miros de tămâie și cu sirene care cântă muzică bizantină, e totuși, dincolo de up-datări, același vechi ocean de demoni....
Dacă primul strigăt cere mântuirea din furtună, al doilea cere izbăvirea din falsa isihie....
Dacă prima mântuire înseamnă să te agăți de Adevăr, a doua presupune să ți-L înfingi în inimă, ca o Sabie, la nesfâșit...
Pentru că sufletul rămâne treaz doar cât îl doare Adevărul....
Durerea patimilor străpunse de Adevăr....

sâmbătă, 9 septembrie 2017

am văzut

am văzut un om intrând
intr-un cabinet de psihoterapie...

am văzut apoi
demonii, care-l chinuiau pe acest om,
notându-și atenți
tot ce spunea
terapeutul.....

am văzut psihologia
învățându-i pe demoni
cum să ne posede științific
civilizat
cum să ne ducă în iad
prin dezvoltarea noastră
personală

cum să ofere iezerului de foc
”cea mai bună variantă
a ta”...





ecologie

inima e un pește
care înoată în
milă...

acum unul
a eșuat și se zbate
în pieptul meu...

dacă îl arunc
înapoi voi muri. dar
voi avea parte
de o moarte
plină de milă...

dacă îl păstrez în pieptul meu
voi trăi. dar,
o viață
tot mai
fără milă...

autoportret

Marius Iordachioaia
este o boală a
Omului.

ultima rugăciune

știu că mă poți vindeca dar
nu mai vreau asta...

de câte ori m-ai făcut sănătos
nu m-am umplut de viață
ci de trufie...

nu mai vreau să mă vindec
nu-Ți cer nici măcar răbdare

ci doar să dai bolii mele
puterea
de a-mi ucide

trufia....


nu mă lăsa

nu mă lăsa să mor în păcatele mele
căci moartea păcătosului cumplită este

o simt apropiindu-se ca toamna
îngălbenindu-mi sufletul
desăvârșindu-i căderea...

rând pe rând
copilul adolescentul maturul
s-au spânzurat în mine

viețile lor ratate atârnă
în poemele mele....

nu știu decât să mor în păcatele mele
nu mă lăsa

orice aș face nu știu decât
să mor în păcatele mele

nu mă lăsa...



vineri, 8 septembrie 2017

Mama fiilor risipitori

viața mă ține ca
Maica Domnului pe Iisus
coborât de pe Cruce

cu diferența că eu sunt mort de beat
de veninul și drojdiile
propriei inimi...

dacă Maica Domnului și-ar închide ochii
sufletul meu ar orbi

și de-ar înceta să plângă
viața mea ar muri de sete....



sâmbătă, 2 septembrie 2017

propunere de civism ortodox

propun un asalt al Bisericii asupra tuturor instituțiilor
de conducere ale României,
cu mașini de pompieri pline cu aghiazmă
și cu câteva mii de preoți care să citească Moliftele
Sfântului Vasile cel Mare
purtând la piept moaștele
celor omorâți
în închisorile comuniste....

propun să ne fie în sfârșit
milă
de cei din conducerea
țării...

ne trebuie o
sfeștanie națională
care să scoată din
și dintre noi

demonii bătrâni ai comunismului....

DREPTUL pe care nu-l vrea NIMENI

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva.....

Am vrut să urmăresc la televizor ITO 2017 și n-am putut, mai mult de două minute...
E creștinește să te bucuri cu cei care se bucură și să plângi cu cei care plâng... Dar cred, sincer, că trebuie să fii un creștin mult mai sănătos duhovnicește decât mine, ca să ai această libertate interioară....
Ceea ce m-a oprit să mă uit la întâlnirea tinerilor ortodocși de la Iași, a fost, iertați-mă, vă rog din tot sufletul meu să mă iertați, ceea ce s-ar putea numi întâlnirea tinerilor ortodocși din inima mea întunecată, din iadul meu personal...
O foarte bună prietenă, psihoterapeut, mi-a povestit că, după o absență de 3 ani, întorcându-se din concediul maternal la cabinet, a găsit o creștere în progresie geometrică a cazurilor de abuz sexual asupra minorilor....
Mi-a povestit câteva cazuri. Și de atunci le port în mine, în inima și în mațele mele cum spunea poetul Ioan Alexandru... Sunt însărcinat cu acești copiii abuzați și cu abuzatorii lor, port în pântecele, în inima și în mintea mea, acest coșmar: plouă în mine cu pornografia prin care duhurile abuzului sexual au intrat în abuzatori și tună în sufletul meu glasurile copiilor abuzați... Sunt, simultan, și abuzator și abuzat...așa bate inima iadului în mine.....
 Sufletul meu bolește, și nu este ceva ce am ales să trăiesc, dar n-aș da bucățica aceasta de cruntă REALITATE, pe toate frumusețile acestei lumi văzute....

Am vrut să mă uit la ITO, să mă bucur cu cei de la Iași, dar n-am putut... Și spun asta ca o vină și ca un păcat, pentru că ar fi trebuit să pot, să fiu cu ei împreună, măcar în duh dacă nu și în trup....

Stau ghemuit în pat; nu pot nici să mă rog, nici să citesc Sfintele Cuvinte ale Vieții... Stau în pat și inima mi se umflă ca un pântec de fetiță violată... Vor spune unii că sunt melodramatic, lipsit de smerenie și de pudoare, etc.... Da, așa e! Dar în starea în care sunt nu-mi pasă, oricum nu există cuvinte care să mă poată răni mai mult decât realitatea mea interioară.... Nu mă poate nimeni înjosi mai mult decât o fac eu însumi, zilnic, permanent, cu propriile gânduri....
Stau ghemuit în pat, cu crampe în inimă și senzație permanentă de vomă...
Prin rănile mele trăiesc drama victimelor, iar prin poftele mele, pe cea a călăilor....

Hristos ne-a dat dreptul la REALITATE, la îngrozitoarea, infernala realitate ascunsă, a acestei lumi... La REALITATEA demonică a vieților noastre... Pe drumul Damascului, Iisus îi spune lui Saul, viitorul apostol Pavel:
                                          Te trimit să le deschizi ochii,
                                          ca să se întoarcă de la întuneric
                                          la lumină
                                           și de la stăpânirea lui Satan
                                           la Dumnezeu,
                                           ca să ia iertarea păcatelor....(F.A.26,18)

Când cuvintele lui Hristos îți deschid ochii, vezi mai întâi întunericul în care, de fapt, trăiești...
Apoi, vezi cine este acest întuneric, a cui stăpânire o reprezintă, sub a cui putere zace sufletul tău.... Cine te hipnotizează ca să vezi acest întuneric ca lumină....
Apoi, întoarcerea la Dumnezeu și iertarea păcatelor, adică, izbăvirea de întuneric prin Lumina altei Lumi....
Aceștia sunt primii pași ai mântuirii... Drumul spre Rai trece exact prin mijlocul Iadului....

De aceea am scris că Hristos este Singurul care ne dă DREPTUL LA REALITATE..... Dar, cine vrea acest înfricoșător drept? Cine își dorește să-l exercite, să-și asume consecințele exercitării lui, CUTREMURUL care va nărui o lume, ca să ridice alta?
Doar cei care nu pot trăi fără Adevăr... Doar cei care iubesc Adevărul mai mult decât orice ficțiune paradisiacă...
Doar cei care vor iubi Adevărul până la sfârșit....

Cu siguranță m-aș fi uitat la ITO 2017 dacă s-ar fi organizat într-un Centru de Plasament, dacă tinerii ortodocși ar fi petrecut împreună cu victimele abuzurilor... Dar, ăsta e doar gustul pentru macabru și ticăloșie al inimii mele cârcotașe, demonice.... un funambulesc exhibiționism ”duhovnicesc” al unui poet de două parale....
Dar, eu pe pământ mă simt în iad, într-un iad nedesăvârșit... Și cred că realitatea acestei lumi curge prin inimile zdrobite ale victimelor, din ochii halucinați de rău, ai călăilor....
Dar, nu băgați de seamă, e doar venin, menit să strice bucuria celor care se bucură..... E doar toamna, toamna care face să se usuce și să cadă, inimile....
 Dar, ce spectacol, ce explozie de culori, nu-i așa?
                        
P.S. Cer iertare tuturor celor care acest text le pare dezgustător, dement sau smintitor. Are exact asemănarea chipului meu lăuntric.

în fiecare dimineață

În fiecare dimineață găsesc viața și moartea așteptându-mă în cameră: viața, în icoană și moartea, în oglindă...