duminică, 17 noiembrie 2019

o iertare până la cer

Poate sună ciudat, dar ați avut vreodată un moment în care să vă întrebați, cu setea unei sincerități absolute, CE VREȚI de la creștinism, ce vreți de la HRISTOS?
Adică, ați coborât vreodată în adâncul inimii, dincolo de toate răspunsurile izvorâte din cultura creștină pe care o aveți, la RĂSPUNSUL născut, nu din ce știți, ci din ce sunteți?

Doresc tuturor harul unui astfel de moment. Deși m-ați putea urâ pentru asta. Căci e un moment de suferință cum n-ați mai trăit, insuportabil fără asistență divină. 
Pentru că e momentul în care veți percepe, limpede și intens, REALITATEA ființei dumneavoastră profunde, eterne, și a vieții ei. A unei vieți care, vorba lui Caragiale, e sublimă dar lipsește cu desăvârșire din viața conștientă, din conștiința noastră.

O viață sublimă în manifestările evlaviei, în rugăciuni, slujbe, spovedanii și cuminecări. Adică, la suprafață, unde toate acestea hrănesc doar ”profunzimile duhovnicești” ale vieții și dorințelor noastre lumești. Dar, omul adânc din noi, ”omul ascuns al inimii”, nu este omul acestei lumi căzute, nici măcar omul religiei pe care o avem și o trăim în această lume căzută. Este un om îngropat adânc în păcat, mult sub zona în care se desfășoară viața noastră creștină. 

Când un creștin primește de la Dumnezeu harul cunoașterii de sine, al coborârii în subterana propriei ființe, și descoperă că în întunericul inimii lui zace viața întregii umanități, că inima lui e o celulă de pușcărie în care zace întemnițată, în lanțurile păcatului său, bucuria întreagii Creații, atunci tot ce mai vrea acel creștin este IERTAREA!
O iertare cât Universul! O iertare până la cer. O iertare veșnică. O iertare care să elibereze din viața  lui, veșnicia tututuror.
Acel om nu mai vrea pentru sine decât IERTAREA lui DUMNEZEU, a TUTUROR oamenilor și a întregii Zidiri! 

Ca să înțelegeți ce încerc să spun cu aceste prea multe și tulburi cuvinte ale mele, faceți acest scurt exercițiu de imaginație: închipuiți-vă că vă întâlniți cu persoana față de care aveți cea mai adâncă și îndreptățită aversiune. Și în loc să faceți un gest sau să spuneți vreun cuvânt ce exprimă această aversiune, v-ați trezi căzând în genunchi și cerându-i, cu toată sinceritatea, iertare....

O, Doamne cât de departe sunt de mine însumi! De realitatea ființei mele veșnice și a vieții ei! Ce distanță enormă în lăuntrul meu, între ”omul lui Dumnezeu”, creat de El, și omul creat și hrănit în mine de această lume! Și fiecare dintre ei are propriul creștinism. Omul acestei lumi are un creștinism ca al bogatului nemilostiv din Evanghelie: unul prin care își tot înmulțește magaziile de cunoștințe și experiențe creștine. Ca să se odihnească și să se veselească în această bogăție a lui.

Pe când ”omul lui Dumnezeu”, ființa mea reală, nu-și dorește decât IERTAREA.... Nu are nevoie de altceva... IERTAREA este toată Ortodoxia lui.... 
Așa cum era la început. ”Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.”(MATEI 1, 21)

Și așa cum evreii din vremea Mântuitorului L-au respins pe Hristos, pe adevăratul Hristos, pentru că doreau mai mult eliberarea de romani decât de păcat, așa și noi, creștinii de azi, suntem ispitiți să respingem Pocăința, eliberarea lăuntrică, pentru activismul ortodox al eliberării de ”romanii” de azi...

Fiecare dintre aceste eliberări vizează alt om din noi. Pocăința este eliberarea omului veșnic din noi, pe care nici un ”roman” nu-l poate stăpâni și ucide. 
Iar, activismul ortodox e o luptă pentru libertatea omului trecător, libertate pe care i-o poate lua orice ”roman”.

Da, creștinism fără Cruce. Capabil de orice eroism. De orice eroism în afară de cel ortodox, al curajului de a răstigni omul trecător din tine, pentru cel veșnic...

De aceea, acum e momentul să reiterez întrebarea de la început: CE VREM, DE FAPT, SINCER, DE LA HRISTOS? Ce cadou așteptăm de la El, la acest Crăciun?

Eu aș vrea o IERTARE nesfârșită, nu doar a tuturor păcatelor mele, ci și a creștinismului meu nebun de până acum...

Și numele acestei iertări este IISUS...

sâmbătă, 16 noiembrie 2019

postul e dragoste fără carne


viața mea de acum e veșnicia.
căci creștinul e un om căsătorit cu veșnicia, nu-i așa?
și asemenea unui tânăr căsătorit
nu știu să trăiesc cu ea. nu știu să vorbesc și să mă port
cu ea. adică nu știu
să mă așez și să stau liniștit. atât de liniștit încât
viața mea să dispară și să rămână numai
viața ei.... căci viața ei ar fi de ajuns
pentru amândoi... pe când
viața mea nu e de ajuns
nici măcar pentru mine....

dar am găsit un loc: cafeneaua lui Hristos. unde tinerii căsătoriți cu veșnicia
pot învăța să trăiască cu ea. stând la masă
cu Hristos. și spunând acele cuvinte prin care
El bea neliniștea din tine și tu,
pacea din El....

viața mea de acum e veșnicia...
și ziua care tocmai a început
e încă una în care ea
cu infinită delicatețe se va trudi
să mă învețe
să o trăiesc.

aș putea numi aceasta
altfel
decât dragoste?

și începutul cel bun al acestei zile
e în cafeneaua lui Hristos. unde
oricine poate bea o cafea numită
rugăciune.
și care e
o întâlnire de dragoste
cu veșnicia....



miercuri, 13 noiembrie 2019

dimineața sufletului

Credința este din auzire. Și auzirea, prin cuvântul lui Hristos.(Romani 10, 17)

În această dimineață, mestec ca pe anafură, Evanghelia din Duminica ce a trecut. Și mestecând, cu inima, o fărâmă de Evanghelie, viața începe să aibă gust de duminică, de înviere...

În această Evanghelie, povestea fiecărei zile: suflet care coboară din Ierusalimul vieții până îl prind tâlharii nevăzuți și, prin păcat, îl bat și-l jefuiesc, de aproape toată bucuria lui de a trăi, de toată nădejdea și dragostea lui de viață....
Cine, dintre noi, oamenii acestui veac al anxietății și depresiei, nu știe ce înseamnă un suflet care zace la marginea tuturor drumurilor? Ce creștin nu cunoaște amărăciunea de a fi fost jefuit sufletește de tot ce i-a dat Dumnezeu, în afară de o fărâmă de credință prin care mai rămânem în Viață, și pe care o mai avem doar pentru că se roagă Duhul Sfânt în noi, ca Hristos pentru credința lui Petru (Luca 22, 31-32)?

Și cine dintre noi se mai ridică fără Evanghelie? Căci de acolo vine Bunul Samarinean, pe cărarea cuvintelor Lui pline de milă. 
Eu numai așa mă ridic: apucându-mă de cuvântul Evangheliei. Și pentru a mărturisi aceasta, scriu tot ce scriu aici, pe acest blog.

Și azi m-am trezit din somn, ca omul din pildă, cu sufletul zăcând la marginea vieții. Dar, am sorbit puțin din cafeauau Evangheliei și sufletul a prins puteri să se ridice, încă o dată, pe spinarea măgărușului Bisericii, cu inima lipită de Bunul Smarinean...
Singurul ”mijloc de transport” care face zilnic naveta, între stația ”La marginea tuturor drumurilor” și ”Bucuria de a trăi”....